Opțiuni pentru o profesie. Un punct de vedere

Întotdeauna întrebarea „Ce să fiu?” mi s-a părut folclorică. Când eram și eu la vârsta compunerilor de școală, era un cântec, folclor urban, în care eroul liric feminin îi spune mamei că se va mărita, pe rând, cu un pilot (care zboară sublim), cu un bucătar (care face pârjoale gustoase), cu un doctor (care face avorturi!), și se puteau adăuga meserii în funcție de imaginație, dar cântecelul se încheia cu o declarație fermă și apoteotică: „Mamă, îl iubesc pe bandit (ia julika liubliu)/el va fura și eu voi vinde”.

Vizualizarea meseriilor și orizontul gratificării sexuale era unul și același lucru, văzute din perspectiva eroului liric feminin, totuși, în final, subminându-le pe toate, e dragostea pentru julik care va fura și astfel vor trăi de minune la margine de societate și dincolo de lege. Deși cântecelul era amuzant prin micile lui obscenități, știu sigur că nu mi-a determinat opțiunile, dovadă fiind faptul că nici una din meseriile menționate în cântecel nu au fost printre alternativele pe care să le fi luat vreodată în calcul.

Încercând să îmi amintesc opțiunile temporare pentru o meserie sau alta, îmi amintesc că la început voiam să devin ceea ce vedeam în jur și fie mă impresiona, fie voiam să fiu în locul unei persoane în virtutea puterii și autorității ce le avea asupra mea.

Astfel, am vrut să fiu educatoare la grădiniță, o dorință ce îmi venea în orele obligatorii de somn la amiază, tocmai vreo trei, și în care nu reușeam deloc să dorm, iar educatoarea se plimba printre paturi cu o sticluță de clei în mâni amenințând că îi toarnă clei în ochi celui care nu închide ochii, și stăteam de frică cu ochii închiși strâns-strâns până la durere.

De câte ori mă duceam la magazin, voiam să fiu vânzătoare, căci ea avea toate bunătățile pentru care noi, ceilalți, trebuia să stăm la coadă, neștiind dacă ne vor ajunge și nouă. Apoi am vrut să fiu dactilografă după ce am mers cu mama la sovietul sătesc să facem rost de o hârtie și am fost impresionată de repeziciunea cu care dactilografia secretara. Apoi, o vreme, am vrut să fiu învățător de clasele primare, stăpân pe vreo 30 de suflete. Apoi am vrut să fiu jurnalist căci începuse perioada numită glasnosti și perestroika, iar jurnaliștii spuneau lucrurilor pe nume – lucruri care ani la rând erau trecute sub tăcere sau spuse invers, acum ieșeau la suprafață, iar jurnaliștii erau eroii. Și aproape că aș fi fost jurnalist dacă la un moment dat, cam târziu e adevărat, pe la vreo 20 de ani, nu aș fi aflat că există ceva numit filozofie. Și aceasta a fost ultima mea opțiune.

Pe lângă definitivarea opțiunii, am acumulat și ceva diplome în niscaiva domenii conexe, date de instituții din diferite țări: o diplomă de colegiu, două diplome universitare, doua masterate, o diplomă de studii postuniversitare, o diplomă de doctorat, și o diplomă de abilitare. Și, vorba aia, la ce i-o folosit? Adevărul e că în orizontul copilăriei și al opțiunilor mele lipsea un cântecel: „Eu când voi creșe mare/precar aș vrea să fiu/să nu știu ce voi face mâine/ ce am făcut ieri să nu mai știu.”

Fragment din cartea ”Jurnal precar”, Tamara Cărăuș, Cartier, 2022

Foto simbol. Photo by Aaron Burden on Unsplash