
Sergiu AFANASIU. Mai multe vocații. O singură carieră.
Jurnalist, militar, editor, șef de șantier, scriitor, pedagog, director de școală-grădiniță, cercetător… Toate acestea fac parte din biografia lui Sergiu Afanasiu, directorul școlii-grădiniță „Abeceluș”, care a încercat mai multe profesii în căutarea unui rost în viață. „Astăzi nimeni nu te asigură că vei face o muncă pentru care ai făcut o facultate. Trebuie să fii deschis pentru mai multe provocări. Numai așa vei afla rostul tău în lumea asta. Dacă te ții morțiș de o activitate nu vei cunoaște toate oportunitățile care ți-au fost oferite”, își argumentează Sergiu Afanasiu cariera lui în serpentină.
Am început să muncesc în calitate de jurnalist la vârsta de 17 ani. Eram elev la liceul „Gaudeamus” din Chișinău, în anul 1991, și am scris pentru mai multe publicații. Din cauza unui incident nu am fost admis la Facultatea de Jurnalism, dar am continuat să lucrez la ziarul „Tineretul Moldovei”. Marea mea împlinire a venit atunci când foștii mei colegi cu care am participat la concursul de admitere la facultate veneau la practică la ziar și eu le eram tutore.
Am fost mereu o fire rebelă și în anul 1992 îmi doream foarte mult să merg la război. Toți jurnaliștii pe care îi respectam relatau de pe câmpul de luptă și eu ca fost elev al unei școli suvoroviste mă consideram pregătit pentru acest examen, cel puțin din punct de vedere teoretic. A fost cel mai fericit moment din viața mea când am primit citația de la comisariatul militar. Aveam 18 ani și eram un visător naiv, de unde să știu eu că la război nu pleacă nimeni cu așa bucurie. Am ajuns într-o unitate militară din Florești unde am stat vreo trei luni de zile la instruiri, timp în care am fost avansat în grad de sergent. După care am revenit din nou în presă, de data asta la ziarul „Oastea Moldovei” care s-a înființat în acea perioadă.
„În presă tot ești soldat, numai că acolo se mânuiește pixul, nu cu arma. Atunci când gloanțele sau cuvintele ricoșează suferă și oameni nevinovați. Presa lucrează cu sânge rece ca și armata”.
După ziar am trecut în batalionul cu destinație specială „Fulger” în calitate de locțiitor comandant de companie responsabil de educația efectivului. Mă plictisisem de birouri și reușisem să merg prin toate unitățile militare în calitate de jurnalist așa că am ales să văd în realitate cum e să faci parte dintr-o unitate de luptă. Între timp am făcut colegiul militar „Alexandru cel Bun” ca să devin locotenent. Una e să scrii despre viața din armată și cu totul alt ceva s-o trăiești la maximă intensitate: alarme, ieșiri în poligon, salturi cu parașuta! După care am fost nevoit să las oastea și să revin la familie chiar dacă îmi plăcea armata în care mă aștepta o frumoasă carieră militară. Nu mai puteam trăi doar din egoism, trebuia să aleg un alt mod de viață. Jumătate de an am așteptat să fie semnată cererea de concediere pe care a fost scris următorul text: „Eliberat din dorință proprie fără motive întemeiate”.
M-a (ne-a) salvat cartea pentru copii. În toată perioada de căutări prin presă și armată nu am renunțat niciodată la cartea pentru copii. Am fost discipolul mai multor scriitori – Efim Tarlapan, Iulian Filip, Aurel Ciocanu, Titus Știrbu – care m-au îndrumat, inspirat și susținut. Am crescut în preajma lor și când am plecat din armată am înființat împreună cu soția editura „Abeceluș” unde am editat mai multe cărți pentru copii. Acestea m-au ajutat să depășesc momente grele din punct de vedere atât moral, cât și material. Am avut tiraje mari de zeci de mii de exemplare care mi-au oferit un sprijin financiar pentru a-mi cumpăra o locuință, să am grijă să copii, să îmi asigur familia.
Eram tineri și aveam de unde muri. Odată cu revenirea comuniștilor la putere în anul 2001 m-am poziționat pe partea cealaltă a guvernării și am înființat o publicație prin crearea unei echipe de care sunt mândru și astăzi. Am reușit să atrag în redacția ziarului „Accente” personalități importante precum Aneta Grosu, Ileana Rusu, Alina Radu, Traian Vasilcău, Dragoș Vicol, Valeriu Manea. A fost o echipă fantastică. Am mers pe vârf de sabie de multe ori în investigarea unor cazuri de corupție când politicul se suprapunea cu lumea interlopă.
Mă bucură că noi am contribuit la aprinderea flăcării jurnalismului de investigație din Republica Moldova care a fost preluată de mai multe redacții. Apreciez munca jurnaliștilor care lucrează acum cu mai multă pricepere, profesionalism și cu alte capacități de documentare. Noi am fost primii care am creat o redacție cu adevărat independentă de forțele politice și guvernări. A fost nevoie de mult curaj, de analiză, de poziționare imparțială față de anumite surse.
După câteva articole de rezonanță, am fost arestat și am avut dosare penale pentru dezvăluirile noastre. Mai mult, am fost și atacat în preajma casei și am umblat cu coastele rupte. Am simțit ce înseamnă singurătatea și riscul pe cont propriu. Și aici iar am avut de ales între carieră și viață și familie.
„La un moment dat mi-am dat seama că idealurile pentru care luptam eu nu pot prinde la adulți și că este prea târziu să le soliciți de la o societate care a îmbătrânit educată altfel. Nu putem vorbi despre toleranță, libertate, transparență unor oameni care nu înțeleg aceste idealuri. Consider că societatea poate fi schimbată prin educație la cel mai jos nivel, cum ar fi familia și școala. Aceste două mici entități ar putea schimba universul nostru în care existăm”.
La 30 de ani, din nou student. Legea veche a educației cerea ca un manager de instituție de educație să aibă studii pedagogice, așa că am mers la facultate. Am învățat la secția de zi cu tineri de 18 ani, a urmat un masterat, acum am început un doctorat în educație.
Șef de șantier, pentru un ideal. Pentru a face o instituție de educație aveam nevoie de foarte mulți bani. Erau sume colosale, așa că timp de șapte ani m-am ocupat de construcții unde eram diriginte de șantier. Am fost capabil să organizez o echipă minunată de meșteri și am discutat cu potențialii cumpărători. Astăzi pot să trec cu mândrie prin preajma caselor construite cândva și să mă bucur împreună cu locatarii de fericirea din familiile lor.
Am făcut o grădiniță mai întâi. Am început grădinița „Abeceluș” cu 18 copii. După patru ani am ajuns la o sută de elevi. Am găsit pedagogi foarte buni. Iar atunci când copiii au ajuns să meargă la școală părinții m-au rugat să fac și o școală pentru a continua frumoasele rezultate pe care le-am obținut la treapta preșcolară. Acum unii îmi cer ca să deschid și clase gimnaziale. Le spun că elevii trebuie să vadă și alte fațete ale lumii, alte școli, alte realități pentru a face față tuturor provocărilor și nu doar celor din școala noastră. Nu cred că vom merge mai departe. Astăzi există mai multe oferte pe piață și mă bucur că avem de unde alege. Dar mă întristez că mulți aleg să meargă și mai departe, în străinătate. Din trei clase absolvente ale școlii pe care a absolvit-o fiul meu, doar cinci elevi au rămas în țară, ceilalți au plecat peste hotare.
„Tot ce au făcut țările dezvoltate spre care vrem să ajungem și noi cu modelul de educație pornesc de la o ordine și o filosofie a vieții general acceptată. Nu poți face o școală separată de această ordine. Nu poți cere unei instituții de învățământ să fie ca în Finlanda atâta timp cât societatea se conduce dună niște legi ca în Moldova. Politicul vrea să le schimbe pe toate, dar politica în Moldova se face de niște amatori”.
Munca se face în echipă. Faptul că ești proprietarul unei afaceri nu înseamnă nimic. În spatele unor rezultate bune este o echipă. Nu îmi aleg oamenii cu care să îmi fie comod să lucrez, dar cu care să obțin rezultate. M-am străduit mereu să îi atrag pe cei mai buni alături de mine. Pentru că profesioniștii nu vor suporta mediocritate alături de ei. Așa a fost pe șantier, în redacție și școală. Nu îmi place să fiu șeful din birou, am fost mereu colegul de alături. Până nu demult nici nu am avut un birou al directorului. Acum îl am, dar mai mult pentru protocol.
„Nu poți merge la serviciu ca un condamnat. Odată un părinte m-a dat drept exemplu unui copil care intra în clasă supărat. „Vezi, domnul Sergiu mereu e bine dispus”, m-a dat el drept exemplu. I-am spus mai târziu că nu sunt un monument al fericirii. Se mai întâmplă să și plângi și asta nu este condamnabil. Important este ca să ai curajul să găsești o soluție la problema care te-a făcut să fii trist și să ieși din acea durere cu capul sus”.
Acum fac un doctorat. L-am luat pentru a spune cum stau lucrurile în practică dincolo de bibliotecă sau un birou de la vreun institut. Adevăratul meu doctorat este munca pe care o fac zi de zi. Pedagogia este o știință pentru oameni cu rezultate concrete asupra lor. Doctoratul îmi va oferi posibilitatea să demonstrez că ceea ce fac este corect și din punct de vedere teoretic. Astăzi lucrurile se schimbă cu repeziciune. Nu mai poți educa în stilul lui Ion Creangă, deși unele lecții de pedagogie ale lui mai sunt încă valabile. Trebuie să pregătim copiii de viață pentru timpurile în care noi nu vom mai fi. Asta e marea provocare a educației.
Acum pot spune că m-am regăsit în pedagogie, dar mai am mult de lucru până la acel model pe care l-am proiectat în acest domeniu.
Foto din arhiva personală.