Vitalia PAVLICENCO: politica este o muncă fără început și fără sfârșit

Cariera politică a Vitaliei Pavlicenco se suprapune cu cele trei decenii de existență a Republicii Moldova. A fost deputat de două ori, apoi timp de 13 ani a condus un partid extraparlamentar, iar asta a făcut-o să persevereze, în timp ce alți lideri, cu zeci de deputați în Parlament, nu au rezistat nici patru ani cât durează un mandat dat de alegător. Politiciana s-a remarcat în cariera sa ca un tribun care a adunat mii de oameni în jurul unor valori cărora a rămas fidelă și acum.

De multe ori oamenii care ajung să guste din succesul carierei își găsesc o explicație pentru alegerea făcută încă din copilărie. Ați avut vreo întâmplare atunci care să vă marcheze cumva ascensiunea politică de mai târziu?

Am crescut fără tată. Mama mea era profesoară de limbă română cu studii la Iași, a fost și profesoara lui Spiridon Vangheli. La Grinăuți, pe timpul când eram eu elevă, mama a avut mult de suferit. Era persecutată pentru că vorbește altfel decât se aștepta administrația școlii care promova o limbă moldovenească artificial creată. Țin minte un caz în clasă când, după o încăierare între elevi, soția directorului i-a spus mamei că eu aș fi „rea ca și băieții”. Mama i-a răspuns atunci că „Vitalia luptă numai pentru dreptate”. Am fost marcată de aceste cuvinte și, mai târziu, m-am regăsit în politică, pentru a face dreptate și a ajuta pe alții.

Și judecătorii fac dreptate, de ce nu ați devenit magistrat?

Judecătorii sunt într-un fel de cadru, constrânși de legi și coduri, pe când în politică ești mult mai liber.

Când ați contactat prima dată cu politica?

Când eram tânără, am lucrat o perioadă în calitate de traducător în presă, alături de cunoscutul publicist și luptător pentru corectitudinea și denumirea limbii române, Valentin Mândâcanu. Acolo am învățat să vorbesc bine, repede și corect. Am învățat mult pe timpuri de la regretații Theodor Magder, Vlad Pohilă, Mihai Maler. A venit independența și am fost invitată , de regretatul Gheorghe Ghimpu, în Partidul Democrat, care s-a contopit, mai târziu, cu Congresul Intelectualității, formând Congresul Democrat Unit, redenumit, apoi, în Partidul Forțelor Democratice. Eu am fost invitată să conduc publicația partidului „Mesagerul”. Apoi am ajuns în biroul Partidului Forțelor Democratice și mi s-a repartizat un sector pentru lucru cu alegătorii. Am avut zona de nord, patru raioane Edineț, Briceni, Ocnița și Dondușeni, după care am mai luat Dochia și Râșcani. Am constituit structurile locale, mă cunoșteau toți prin sate. Am muncit mult și oamenii m-au crezut, astfel că, în 1998, am fost aleasă deputat pe listele acestei formațiuni.

În Parlament am fost repartizată în grupul Adunării Parlamentare NATO, dat fiind că știu mai multe limbi străine (franceza, spaniola și engleza, rusa). Nu a fost o sesiune a acestui for unde să nu iau cuvântul. La un an de activitate, am obținut primul succes, era vorba de o Rezoluție, în care era scris că „Rusia trebuie să își retragă imediat și necondiționat trupele din Georgia și Republica Moldova”.

Au urmat și intrigi de culise din cauza unor abordări mai principiale și am onorat invitația de a merge în PNL, condus de Mircea Rusu, partid care, prin unele alieri politice, a fost parte a Alianței „Moldova Noastră”. Acolo, din cauza unor viziuni politice pe care le-am avut mereu legate de situația din Transnistria, de ieșirea din CSI, am fost exclusă alături de alți colegi și am reconstituit, cu vechii național-liberali, PNL, unde am fost aleasă președinte. De aici am înțeles că politica este e o muncă fără început și fără sfârșit, unde doar tu îți stabilești prioritățile, poți să nu faci nimic, dar poți și să faci foarte multe lucruri importante.

E posibil să fii politician fără să faci nimic?

Eu cred că da. Sunt deputați în Parlament care nu au avut nicio inițiativă, nu au ieșit niciodată în fața publicului. Eu am fost mereu în acțiune. Îmi aduc aminte de un procuror general care a spus că „o treime din activitatea Procuraturii este pe sesizările doamnei Pavlicenco”. De una singură, eu am avut mai multe sesizări decât fracțiuni întregi. Îi întrebam pe mulți cetățeni „de ce veniți la mine să vă plângeți, eu sunt un singur deputat neafiliat. Nu am în spate decât puterea luptei proprii. Eu pot doar să sun, să sesizez și să întreb.” Oamenii apreciau faptul că eu îi primesc și ascult, pe când alții se ascundeau și nu răspundeau la telefon. „Dar la alegeri pe cine veți vota”, i-am întrebat. ”Când vom ajunge și vom vedea”, – era răspunsul lor – plin de ingratitudine sinceră…

Ce este politica? O vocație, o meserie, un serviciu? Un mod de viață?

E mai mult o împătimire. După ce vezi că ai reușit ceva, că ai făcut ceva, că ai convins pe cineva, că ai rezolvat ceva, că ai ajutat pe cineva, toate acestea te încurajează la mai mult. Și dacă ai și echipă și ești înțeles atunci de bucuri de succes.

Vă înaripează un succes, dar ce se întâmplă atunci când există rateuri. Când nu ajungeți în Parlament, deși ați participat în mai multe campanii electorale.

Winston Churchill spunea că „Succesul încă nu înseamnă un punct, nici rateul încă nu înseamnă un sfârșit – ceea ce contează este să continui curajos lupta”, adică este puternic cel care, în ciuda rateurilor, este în stare, mereu, să o ia de la început. Eu aș adăuga că aici trebuie să fii și un bun creștin, ca să știi să faci numai bine. Trebuie să fii în consens cu forul tău interior și cu ideea să nu faci niciodată rău.

De multe ori m-am prins la ideea că încerci să îl ajuți pe cineva, dar te pomenești că te ajuți pe tine – iată cum este regula vieții… Iar un răspuns dorit poate veni atunci când nici nu te aștepți. Și am multe astfel de situații. Odată, pe strada Pușkin, un șofer rusolingv mi-a claxonat din mers și mi-a spus următoarele: „Doamnă Pavlicenco, eram în închisoare și dumneavoastră îmi răspundeați la scrisorile mele în limba rusă cu litere latine. Eu nu voi uita asta niciodată…” Eu le răspundeam la toți – fie că erau acasă, peste hotare sau în penitenciare. Puțini deputați se pot mândri cu o astfel de recunoaștere.

Dar au fost și mari dezamăgiri?

Eu am forța să trec peste acestea. Dar nu depinde numai de om. Depinde și de conjunctură. Nu știu dacă mai există vreun politician care să fi făcut bilanțul activității sale pe puncte. Eu am făcut și un bilanț al meu, și un bilanț al partidului până înainte de pandemie.

O defecțiune a populației noastre, care nu deține experiența loialității și fidelității, a atașamentului, dacă vreți, față de unele opțiuni politice programatice si partide este că nu au curajul să recunoască faptul că au greșit. Ei mai curând îl învinuiesc pe cel care le spune că au greșit, decât să își recunoască greșeala și să tragă concluzii corecte.

Dar avem și politicieni care au recunoscut în ultimul timp că au greșit atunci când au luat o decizie sau alta.

Și asta este, uneori, o manipulare. E firesc omul să greșească, dar e greșit să persiste în greșeală, să o repete – atunci chiar e cazul „să pui mâinile pe piept” în plan politic.

Din cauza epuizării politice?

Politica nu e o activitate artistică, unde poți să nu ai inspirație sau să fii obosit. Politica e o chestie de crez. Opțiunea ta este dreaptă și tu trebuie să lupți, sperând că va veni momentul când se va înțelege că ai dreptate. Orice aș face, mă gândesc mereu la politică, la colegii mei, nu vreau să îi dezamăgim. Mă gândesc să ne întâlnim, să discutăm. Mereu îmi stau în față oamenii care mă așteaptă. Cât ești în viață și nu ești țintuit la pat, trebuie să fii activ, nu te poți lăsa ușor de politică.

În această bătălie continuă, partidele sunt ca niște armate, în care toți soldații visează să devină general. Cine are mai multe șanse să urce pe treptele unei cariere politice?

La noi de multe ori se face carieră politică prin trafic de influență. Unul poate ajunge sus pentru că se bucură de autoritate în raion, chiar dacă el nu prea poate nici să scrie. Altul are relații și poate aduce oameni să voteze la comandă, cineva vine cu banii. De aceea și ajungem să se prăbușească partide întregi – nu au o ierarhie sănătoasă, nu au o creștere după merite în interiorul formațiunii. În 30 de ani de la independență nu avem niciun partid care să fi rezistat ca influent în această perioadă.

Legat de „generali” – președinți de state, cred că pot ajunge președinți doar cei promovați de sistemul de securitate în alianță cu unii patroni din Est sau din Vest. Sunt potentați ai lumii care au mai multe posibilități să vegheze cine și unde poate să acceadă. Și asta se întâmplă și din cauza lipsei de democrație internă, pe care am văzut-o în partidele noastre. Asta și explică excluderea mea din mai multe formațiuni politice. Uneori, în partidele extraparlamentare (eu spun de PNL.md) e mai multă democrație decât în cele „în vogă”. Eu regret că cei care sunt acum în partide parlamentare nu învață lecția democrației de partid. Asta îi va duce la pieire, așa cum s-a întâmplat cu PLDM, PD, cu alte partide care au avut toate șansele să se mențină.

Cum se manifestă democrația internă în partidele din occident?

Acolo în unele partide sunt și fracțiuni de opoziție. Acolo lumea și-a ales partidul și este cu el și la bine, și la greu. Acolo nu se oscilează atât de mult când vine vorba de opțiuni politice. Partidul este un fel de pistă de lansare și menținere pentru atingerea unor scopuri. La noi e un pic altfel. Liderul deține ciolanul puterii și nu va accepta pluralismul în formațiune. El va căuta prin toate mijloacele să mențină controlul. Eu explic asta prin lipsa unor partide istorice și a unei democrații trăite, nu învățate din manuale. Singura formațiune prezentă aici cu istorie este PNL. Noi am publicat, preluând nume cu nume, din Cartea Memoriei, peste 550 nume de familii de naționali-liberali deportați. Noi de la ei ne revendicăm.

Cât de mult este dedicată politicii actuala generație de politicieni?

Eu cred că cei de la putere sunt amețiți de euforia victoriei și pierd controlul asupra acțiunilor și deciziilor lor și asta nu este bine. Am impresia că se repetă parțial istoria anului 2009, când toți au crezut, înzadar, într-o speranță…

Avem un Parlament foarte tânăr, cu deputați de 20 și 30 de ani. Ce înseamnă această întinerire a clasei politice în viziunea dumneavoastră?

O dezamăgire. Tinerii sunt buni în măsura în care treptat preiau din experiența celor trecuți prin viață. Ei au elanul tinereții, iar ceilalți au practica tristă a vieții. Eu mereu am fost pentru îmbinarea acestora. Eu cred că politica forțată „de întinerire” se soldează cu promovarea adeseori a unor persoane fără experiență, dar cu prea multă încredere, iar a vorbi atâta despre întinerire miroase cumva și a discriminare. Un om cu experiență a fost călit și prin dezamăgiri, iar tinerii abia urmează să cunoască ce este asta. Unii dintre actualii politicieni, inclusiv tineri, sunt plini de aroganță și față de anumite curente, spun, în special, de unionism, dar se uită că au venit la putere datorită votului decisiv al unioniștilor.

Cum poate fi inițiată o clasă politică nouă? E nevoie de o facultate sau această patimă, ca să vă citez, se poate lua din mers?

Tinerii pot fi activi și se pot înscrie în anumite formațiuni în care cred. Desigur că o facultate îl poate face mai valoros, oferindu-i cunoștințe despre construcția societății, despre politică, pluralism de opinii, standarde europene. Studiile în care se pune accentul pe învățarea civilizațiilor occidentale te pot ajuta să înțelegi mai ușor cum stau lucrurile în realitate și te ajută să generezi idei sănătoase, așa cum s-a întâmplat cu mulți politicieni din generația mea care au produs schimbări ireversibile în societate.

Fotografii din arhiva personală a politicienei.