O bunică face cozonaci pentru nepoți din lumea întreagă

De 30 de ani, la marile sărbători de Paște, Blajini, Ispas și Crăciun aceste două mâini fac minuni. Chiar dacă roboții sunt deja în bucătărie, numai cozonacii făcuți cu mâna păstrează gustul și mirosul de acasă. Dar poate și cel lăsat de Dumnezeu.

În copilărie eram fascinată de felul cum mama făcea învârtita cu mac. Încercam să rețin mișcările repezi ale ei și le repetam în gând, iar când rămâneam singură frământam un aluat imaginar, îl întindeam și împleteam până îmi oboseau mâinile subțiri de fată.

Primii cozonaci copți în cuptorul cu lemne i-am făcut cu aceste două mâini la 25 de ani. După facultate am luat o rețetă de oraș de la mătușa Tanea și am încercat-o acasă, la Cureșnița Nouă. Am simțit în privirile mamei cât de mândră era de mine. Inima ei era plină de mulțumire, iar a mea de recunoștință față de mama.

Acum când frământ aluatul mă gândesc de fiecare dată cât de greu este să-l transformi într-o bucurie pentru oameni. Eu vorbesc cu fiecare boț de aluat. Îi spun cuvinte dulci atunci când văd că îmi răspunde la dospit sau crește frumos în cuptor. Soarele meu, frumosul meu, bucuria mea. Aluatului îi place să ai mâinile curate și ușoare. Să fii bine dispus.

S-a întâmplat ca într-o singură zi să fac și câte o sută de cozonaci. Nu m-aș fi descurcat fără un ajutor. În patru mâini suntem la o etapă, cu ochii la alta, iar cu gândul la a treia.

Eu niciodată nu folosesc glazură sau pudră de zahăr pentru a ascunde formele nereușite sau rănile lăsate de foc. Îmi place să las cozonacii așa cum au crescut și s-au bucurat de căldura cuptorului.

Nu vreau să spun că mereu au ieșit așa cum am vrut. Astăzi e foarte greu să urmărești procesul de la bobul de grâu și până la cuptor. Acesta depinde și de munca altor mâini care au făcut făina, au hrănit văcuța și găinile, au produs drojdia. Dacă cineva din acest lanț a dat greș, tu care ești la capătul lui nu mai poți da timpul înapoi. Am mâncat în familie cozonacii care erau mai obosiți sau i-am împărțit pe la prieteni. Au fost buni, dar nu așa cum și-au dorit aceste mâini să fie.

Uneori și mâinile obosesc mai repede. Îmi amorțesc din cauza vremii. Acum doi ani am avut un incident înainte de Crăciun. A trebuit să stau cu o mâna în ghips, iar după ce am scăpat de pansament, medicul mi-a recomandat niște proceduri. Cel mai bun exercițiu a fost împletitul a 40 de cozonaci. Nici acum nu i-am spus doctorului cum am scăpat de durere.

Fiecare cuptor de cozonaci e ca o viață trăită. La început mâinile mele sunt pline de energie și se joacă trecând prin aluatul dospit. Când ajung la împletit sunt emoționate ca niște fete mari care se gătesc de horă. La dospit se mai odihnesc un pic, după care vine vremea când doar experiența te face să te ții departe de focul din cuptor. Ating fiecare cozonac și îi simt căldura lui, fața lui rumenită pe care nu te mai saturi s-o privești.

Aceste două mâini aduc sărbătorile în sute de case din țară. Cozonacii mei au ajuns în toată Europa, au trecut și oceanul în America. Toți care i-au gustat își aduc aminte de mângâierile unei bunici din Moldova. Iar eu mă bucur să fac atâția nepoți fericiți în lumea întreagă.