Am avut două sclave

Soțul a convins-o să lase colegiul pentru o viață liniștită la țară. Dar nu a fost să fie așa. Au urmat ani grei de suferințe. Era bătută, uneori chiar și în fața copiilor. A lucrat doar ocazional deoarece soțul gelos nu-i permitea să iasă nici din curte. După 30 de ani de căsătorie, a decis să își reia viața de la zero, dar lipsa unei profesii este o mare provocare. Acum este menajeră și speră ca asta să fie doar o tranziție spre o viață mai bună.

Am avut două sclave. Cu ele lucram pământul, cu ele curățam via și aveam grijă de gospodărie. Le țineam în frig, le ardeam la soare, le băgam în mortar și balegă. Mâinile mele erau sclavele mele. Cu ele am împărțit bucurii în mai multe case, dar n-am avut timp să aducem liniștea și în casa noastră.

Am lăsat colegiul la 18 ani. Mai aveam puțin și deveneam dirijoare de cor. Mâinile mele dansau în aer în timp ce măsurau durata notelor. Eram cele mai bune eleve. Totul în jur era armonie, tinerețe și viitor. Dar m-am măritat.

Am descoperit viața de familie după primele palme și pumni. Eram atât de pierdută încât nici nu puteam să realizez ce se întâmplă. Eram singură și speriată. Peste mine venea o avalanșă care mă înghițea, supunea, viola, tortura, distrugea. Schimba.

Am ajuns casnică și asta îmi lua tot timpul. Dacă nu reușeam ziua, împleteam noaptea. Dacă aveam prea multe de făcut seara, mai lăsam pentru a doua zi dimineața devreme. Cu mâinile mele creșteam patru copii, făceam pâine, spălam, curățam la vite și tăiam lemne.

Câteodată ne atingeam din întâmplare și tresăream ca după un vis urât. Erau mâinile mele. Aspre, noduroase, înnegrite și obosite înainte de vreme. Iar ele mă găseau de fiecare dată tot mai tristă, ofilită și abătută.

Nici nu puteam visa la o haină frumoasă. Mă ascundeam de lume îmbrăcată în rufele pe care mi le cumpăra el. Mai rămânea încă puțin și ajungeam să fiu clădită într-un zid, dar nu al unei mănăstiri ca Ana lui Manole, ci un zid al geloziei, indiferenței și urii. Eram umilită pentru că munceam, gândeam, speram. Pentru că eram.

Parcă o aud pe soacra-mea spunându-mi: „Cum să îl dai tu la poliție pe bărbatul tău. Unde s-a mai văzut așa ceva să faci așa o rușine pentru familie”. De la ea am învățat ce este umilința, frica și rușinea. Ea știa cel mai bine ce înseamnă răbdarea după ani de zile violență.

Cu acest două mâini m-am apărat de pumni și palme. Și tot cu ele am îndepărtat lama de cuțit, am oprit din zbor cioburi de sticlă și am potolit ploi de lovituri. Le sunt recunoscătoare pentru fiecare gest în urmă căruia s-au ales cu o rană, tăietură, vânătaie sau contuzie. Astăzi le acopăr cu tatuaje, brățări, mănuși sau cu bluze cu mânica lungă.

Singurele bucurii pe care le mai aveam erau florile. Ele îmi știu durerile și plânsul când eram asaltată într-un colț de pumni și vorbe urâte. Noaptea pe ascuns, îmi strângeam mâinile și mă bucuram că erau cu mine. Așa trudite cum le simțeam. Mă bucuram că sunt întregi, că mai pot lucra, că mă mai pot ajuta la greu.

Când au crescut mai mari, fetele mele au fost cele care m-au susținut și mi-au reaprins speranța. Mi-au întins mâna și alți oameni de la care am învățat că eu, la fel ca și toate  femeile, noi avem drepturi, iar legea este de partea noastră. Acum sunt liberă și pot să îmi trăiesc viața așa cum vreau eu.

Prima manichiură mi-am făcut-o când eram în proces de divorț după 30 de ani de căsătorie. Nu mă satur să mă uit la mâinile mele cum au întinerit, cum au lăsat în trecut răul și durerea. Arată ca două cenușărese care s-au pregătit pentru un bal. O sărbătoare a libertății și a demnității.