Viața e ca o linie. Uneori o parcurgi mai repede, alteori mai încet

Până la căsătorie, a cântat la nunți și a lucrat chelneriță într-un restaurant din Chișinău. După ce și-a găsit dragostea vieții, s-a mutat în Israel. Dar povestea frumoasă nu a durat mult. A fost supusă violenței fizice și psihice. A reușit să revină în țară, dar și la arta broderiei pe care a învățat-o de la bunica ei. Această pasiune i-a oferit un loc de muncă și îi dă speranțe pentru ziua de mâine.

Viața e ca o linie. Uneori o parcurgi mai repede, alteori mai încet. Eu am stat pe loc zece ani. Mă uitam la lumea din jur și mă întrebam dacă a mai rămas vreo ușă deschisă și pentru mine.

Singurele raze de lumină veneau din urma acului. Ele străbăteau prin pânza aspră de bumbac, iar eu le dădeam formele pe care le doream, le coloram cu fir de ață și încercam să îmi prezic viitorul într-o lume plină de violență și ură.

După zece ani de străinătate, am început să mă gândesc tot mai mult la libertate odată cu descoperirile pe care le făceau fetele mele. Nu-mi mai păsa de bătăile pe care le primeam cu regularitate de la soț, nu mă mai deranja nici indiferența cu care se uitau străinii la vânătăile mele. Mă gândeam la asta ca la un destin, iar fetele nu meritau așa ceva.

Mâinile mele mă apărau, mă alintau și îmi puneau pe masă. Cu ele îmi acopeream fața de lovituri și tot cu ele îmi tratam rănile. Mâinile mele îmi aduceau un ban în casă și îmi dădeau o speranță. Cu ea am trăit până când am tras cortina și am apărut vânătă și desfigurată în fața rudelor care până atunci mă credeau o norocoasă.

După câteva luni în Moldova am ieșit singură pe stradă. Fetele mele au învățat să vorbească la propriu și figurat. Să spună fără frică ce gândesc și ce vor. Am fost ajutate de multă lume bună.

Și din nou mâinile mele au fost nădejdea mea în ziua de mâine. Am început să cos, mai mult și mai cu spor. Această mașină de brodat mi-a adus primii bani și odihnă mâinilor mele. Ea a fost prima mea colegă de muncă. Mai avem de învățat multe una de la alta, dar munca noastră a impresionat deja multă lume cu prosoape și șervețele cusute de noi.

Dintre toate semnele tradiționale cel mai mult îmi place pomul vieții. Aș pune în el multe păsări, stele și spice. Uneori mi se pare că și eu mă transform într-un pom al vieții din care străbate un cântec.

În Israel am fost angajată la un centru comunitar de creație pentru copii. Mâinile mele abia reușeau să facă față ideilor pe care le aveam. Am avut ateliere de broderie, croitorie, pictură și chiar olărit. Toată lumea se minuna de talentul meu, mai puțin fostul meu soț care găsea mereu motive să mă facă să renunț.

Acasă munceam mai mult noaptea și uneori la lumina lunii. Mă bazam pe intuiția mâinilor mele care lucrau chiar și atunci când ochii erau obosiți. Iar eu știam că a doua zi voi bucura multe femei cu o giujdașe sau o bluză brodate delicat.

Din gelozie pentru pasiunea mea, soțul mă lovea deseori peste mâini. Mi le strângea, îmi răsucea degetele. Ura lui îmi provoca durere, dar cel mai mult frică. Mă temeam că mă poate răni, rupe vreun deget și atunci ce mă fac fără mâinile mele muncitoare.

Acum când mă uit la ele îmi aduc aminte de mâinile bunicii. Mereu harnice și neastâmpărate. Astăzi fetele mele vor și ele să coase. Mă uit la mânuțele lor care se tem de ac și vreau pentru un moment să le împrumut mâinile mele, dar mă tem să nu le dau cumva rănile și durerea lor.