Rodica Plugaru: Munca e ca un parfum pe care nu-l mai simți pentru că te-ai deprins cu el

De aproape 22 de ani sunt stabilită în Franța. Am încercat de toate încă de pe când eram studentă și până acum: de la recepționeră, la profesoară universitară. Pentru a ține legătura cu țara mea, am făcut un doctorat la Grenoble despre transferurile de politici de sănătate din vest spre est, în țări precum Republica Moldova și Ucraina. Dar cea mai bună conexiune cu Moldova a fost cartea. De cinci ani construiesc poduri de carte între patria mea și patria copiilor mei.

Am evoluat prin oportunitățile pe care le-am avut pe moment. Fără să fi avut vreun obiectiv de la bun început, nu aveam nici ideea de a face carieră într-un domeniu anume. Adolescentă, mă gândeam la jurnalism deoarece în anii de liceu mi-a plăcut enorm să lucrez la Radio Antena C. Apoi am mers la universitate în Franța. Fără bursă și ajutor financiar, a trebuit să-mi găsesc un loc de muncă să mă întrețin, iar jurnalismul a trecut mai în spate.

Număram fiecare euro ca sa știu cât pot să mănânc. Asta m-a învățat să fiu foarte calculată și disciplinată. Am cunoscut o altă lume, cu alte reguli în societate, un alt ritm, alte preocupări. Unii oameni mi-au dat o mână de ajutor, alții – doar lecții de viață. După ce mi-am găsit un job part-time stabil, mi-a fost mai ușor. Am lucrat în a doua cea mai mare agenție de arhitectură din Franța, întâi la recepție după care asistentă pe proiecte internaționale.

Moldovenii sunt apreciați când vin la lucru în Franța pentru faptul că nu acceptă să stea degeaba. În hexagon am întâlnit oameni care cred că poți fi util societății nu neapărat ca angajat. Unii spun că e mai bine să nu lucrezi decât să faci ceea ce nu-ti place, la fel nu e nimic grav să fii în șomaj o perioadă. Moldovenii cu greu acceptă această abordare.

Am terminat un masterat în științe politice, cu stagii la Școala Națională de Administrație a Franței și la Ministerul Afacerilor Interne, după care un doctorat pe tema transferurilor de politici de sănătate din vest spre est, în țări precum Republica Moldova și Ucraina. Am predat doi ani la universitate, am făcut un post-doctorat și m-am oprit. Nu mai aveam forțe să merg mai departe pe această cale.

După câteva luni de pauză am părăsit cariera academică și mi-am dat un restart: am căutat un sens în ce fac. Am început cu ceea ce voiam mai de demult: să scot o carte cu poeziile mamei mele Emilia Plugaru. În calitate de scriitoare pentru copii, ea avea o singură carte publicată și o mulțime de poezii care se bucurau de succes în online. Am editat în mod absolut autodidact prima carte „Anotimpuri colorate” în 2018 care s-a bucurat de succes, iar asta m-a încurajat să-mi deschid propria editură – RP Editor.

În prezent, editez cărțile mamei și traduc cărți pentru copii din limbile franceză și engleză pe care le citesc împreună cu copiii mei în Franța și care mi-ar plăcea să fie citite și în limba română. Unele din ele au ajuns deja în librării, altele vor mai urma. Cu alte cuvinte, îmi place munca de mamă-editoare.

Oamenii învață de mici să muncească. La trei ani, un copil plin de entuziasm și curiozitate descoperă munca prin joacă. Tot ce face i se pare fantastic, fie că e vorba de împăturitul hainelor sau de dat cu mătura. Mai târziu este motivat de rezultatele muncii sale obținute prin efort. Ceea ce trebuie să știe fiecare este că succesul în muncă se obține prin eforturile comune ale mai multor oameni. Nici sportivii de performanță nu ar câștiga medalii dacă în spatele lor nu ar sta o echipă.

Editorii la început sunt ca niște moașe care ajută la venirea pe lume a unei cărți. Odată lansată, ei se transformă în niște promotori ai cărții pe care o ajută să se mențină și să ajungă la cititori. Eu am crescut cu cărți bune și acum e de datoria mea să îi ajut și pe alții să le găsească. Editez ceea ce îmi oferă emoții și ce cred că merită să îi bucure și pe alții.

Am lansat activitatea de editare în anul 2020 fără să mă gândesc la aspecte administrative și economice. Pur și simplu am făcut cartea și am dus-o la librării. Abia după asta au început hârtiile, contractele, cifrele, rapoartele.

Cel mai greu în Republica Moldova a fost să înțeleg nu legile, dar punerea lor în practică. Am pornit cu cea mai simplă formă de administrare a unei afaceri, întreprinderea individuală. În lege scrie că o întreprindere individuală e o persoană fizică cu drept de activitate economică, dar în practică banca te pune să ai cont de persoană juridică, altfel îți blochează operațiunile. Ca întreprindere individuală în Franța plătești impozite doar pe venitul care îl ai în urma activității. Nu și în Moldova unde indiferent de cât câștigi, plătești cotizații sociale de mii de lei anual. Până la urmă am deschis o societate cu răspundere limitată. Rămân în continuare fascinată de modul în care oamenii de aici se adaptează la tot felul de abuzuri de putere din partea unora. Probabil e o modalitate de a supraviețui.

Deocamdată nu am un sentiment de mândrie, ci mai degrabă unul al misiunii îndeplinite. Fiecare bucurie este împărțită cu echipa, cu autorii și editorii din străinătate care ne încredințează dreptul de a le traduce cărțile în limba română. Sunt încântată atunci când cărțile noastre sunt citite și apreciate de cititori.

După ce am editat mai mulți autori de-ai noști și am tradus din franceză în română mai multe cărți, vreau să facem cunoscute cărțile noastre românești, autorii și ilustratorii noștri în străinătate. Probabil va fi un drum lung, dar sper ca într-o zi un copil din Anglia, Franța sau Italia să descopere și cărțile noastre prin eforturile www.rpeditor.com.