Iurie MATEI: O carieră se întreține cât timp ai un venit

Pictorul Iurie MATEI este, probabil, cel mai cotat pe piața artistică din Republica Moldova. Lucrările lui se vând prin galerii internaționale la prețuri de mii de euro. Nu vom număra banii artistului, dar vom afla ce stă în spatele acestei cariere și cât de ușor este să îți găsești un stil pentru a face bani din pictură?

 – Cum a început cariera pictorului Iurie Matei și când ai înțeles că pictura va fi sursa de venit pentru restul vieții?

– Ca orice copil desenam mult, dar nu am făcut niciodată legătură între pasiunea mea pentru artă și viitorul meu ca artist. Când am decis la 13 ani să merg din Cazangic la Leova la școala de pictură, tata mi-a spus direct că pictorii sunt săraci și duc o viață grea. Și avea dreptate pentru că în perioada sovietică pictorii nu își vindeau tablourile. Dar o carieră se întreține numai atunci când ai un venit, iar opera de artă este marfă pentru public. Poate pentru noi artiștii înseamnă mai mult pentru că depui suflet, pasiune, decepții. Dar asta ne privește pe noi pentru că în final valoarea unui tablou este prețul care să dă pentru acesta.

– Când ai vândut prima lucrare și mai ții minte cine a fost cumpărătorul?

– Când eram elev la școala de pictură „Alexandru Plămădeală”. Desigur că atunci nu avem simțul prețului unei lucrări, mă conduceam de ideea să fac și să dau. Mă mulțumeam cu niște aprecieri, laude. Acționam conform instinctului pe care îl au artiștii atunci când vor ca opera lor să fie cunoscută. Îmi aduc aminte că am vândut primele tablouri pe când eram la niște exerciții în aer liber la Valea Trandafirilor, iar oferta a venit din partea unor trecători care se plimbau pe acolo și m-au întrebat direct cât ar costa această lucrare. Am fost luat prin surprindere de această abordare și am spus fără să gândesc prea mult: „Zece ruble”. Era o sumă importantă pentru un elev care avea o bursă de 45 de ruble.

Mai târziu când eram la facultate s-au pornit vânzările adevărate. Vindeam tot ce pictam. Cei drept nu aici. Mergeam o dată la câteva săptămâni la Odesa unde erau mai multe galerii. Am început să pictez în stilul lui George Petrașcu, Corneliu Baba și făceam câte două trei lucrări pe zi. De multe ori vopseaua se usca în tren spre Odesa. Proprietarii de galerii mă așteptau cu clienții la ușă. Iar seara eram deja la Chișinău cu banii în buzunar.

– Și cât a durat această inițiere în afaceri?

– Eu am fost un absolvent eminent, dar asta nu a contat pentru sistemul sovietic atunci când a venit vorba să merg la armată. Așa că după ce statul a investit în mine patru ani ca să mă facă pictor, m-a dus la Nijnii Taghil, în Rusia, unde timp ce doi ani am avut ocazia să țin doar de vreo trei ori creionul în mână. Acolo am făcut doi ani geodezie pentru că eram trecut în acte că sunt absolvent de desen liniar.

În anul 1989 când am revenit la baștină a trebuit să iau foarte multe lucruri de la început. Dar am avut noroc pentru că atunci s-a deschis prima clasă de pictură la Institutul de Arte cu profesori importanți. Am avut parte de un absolvent al Academiei din Petersburg, dar am intrat în conflict cu el pentru că se mai ținea de vechea școală comunistă, iar noi eram deja pătrunși de valul eliberării naționale din anii 90. Până la urmă ne-am conformat și am lucrat cu el încercând să luam doar lecții de pictură nu și doctrine de partid.

– Cum s-a schimbat viziunea pictorului Iunie Matei asupra picturii pe parcursul facultății?

– Eu am avut o perioadă de studenție asigurată. Vindeam tablouri. Faptul că mi-a mers bine la facultate asta mi-a dat și certitudinea. Lume se interesa și eu vindeam tot ce pictam, asta m-a înaripat și mobilizat ca să pictez de dimineață până seara. Nu am fost nevoit să caut un job ca să am bani pentru pensule. Mulți au ratat din cauza asta, chiar și colegi de ai mei. Unii au făcut concesii prea mari când au acceptat să picteze la comandă ascultând de comanditari. Dar asta erodează spiritul de artist când asculți de niște oameni care sunt pe alături cu arta. Viața ta se transformă într-un coșmar când nu mai ești artist, dar un meseriaș care își câștigă existența.

– Ai un stil care îl face inconfundabil pe Iurie Matei cu alți pictori. Cum ai ajuns la el și cât de lung a fost acest drum?

– Stilul se modelează în timp. Uneori este o alegere rațională pentru a te impune și a te face deosebit de alții, să găsești ceva nou. Astăzi este foarte greu să faci asta fără să cunoști istoria artelor foarte bine pentru a găsi ceva care nu a mai fost abordat. Altfel intri într-un fel de plagiat involuntar. Dacă mesajul tău se mai regăsește și la alții, trebuie să identifici alte formule plastice pentru a-l reda.

Identificarea stilului e un proces de lungă durată. Nu se face la un clic. Acum nu sunt oameni la noi care să cunoască exact cum Iurie Matei a ajuns de la peisaje în stilul lui George Petrașcu și Corneliu Baba, prin Salvador Dali și realismul magic ca să își modeleze discursul său artistic de astăzi. Dar eu țin minte acest parcurs, pe unde rațional, pe unde instinctual. Nu e vorba de niște formule matematice aplicate, dar aici se impune experiența, cunoașterea publicului, măiestria. Eu am învățat această meserie timp de 20 de ani, tehnicile de a picta. Și acum mai învăț niște șmecherii de a combina anumite tehnici de executare, dar deja aceste experimente nu mai pot afecta ceea ce am făcut până acum, el vine să completeze anumite activități. Important este să fie un echilibru între mână și cap. Să nu te împaci cu ceea ce a ieșit, dar să vrei mai mult. Uneori mă uit la ceea ce am făcut cu mulți ani în urmă și le-aș reface, dar mă salvează faptul că sunt deja în colecții private, altfel aș umbla pe la ele în fiecare zi.

Pentru un stil aparte este important și caracterul, temperamentul cu care te-ai născut. Eu am fost foarte îndrăzneț pentru Chișinău. Tablourile mele cu tentă erotică din anii 93-94, mai ales. Eu am avut tupeul să le explic lui Mircea Snegur și Petru Lucinschi ce înseamnă falus și ce înseamnă fluture. Trebuie să îți asumi acest risc știind ce reacții pot trezi. Poate s-au gândit și alții la asta, dar au avut curajul să o facă. După mine nu au mai putut. Eu nu am avut fricile acestea. Mi-am asumat niște riscuri pentru a-mi continua cariera.

– Ai spus mai sus că  valoarea unui tablou este prețul care să dă pentru acesta. Cine și cum stabilește prețul unei lucrări?

– Strategia de prețuri o face proprietarul unei galerii de artă, el este negociatorul. Pentru artist este o umilință să discute despre preț cu un potențial cumpărător. Încep să te copleșească anumite emoții, uneori nu vrei să vinzi lucrarea unui om care crezi că nu o înțelege așa cum ai vrut tu să o redai sau că pur și simplu negociază prea dur. Experții au o altă abordare. Ei cunosc arta și sunt mai degrabă comercianți. Ei au acces la piața operelor de artă. Acesta este job-ul lor, precum cel al artistului este de a picta și nu a alerga după clienți. Art dealer-ul știe cum să prezinte o lucrare, ce ramă sau lumină să îi pună, are canalele lui de a ține legătura cu cei interesați de artă. Acum mai vând și singur pentru a evita comisionul de 40 la sută impus de galerist.

„Mă bucur că și în Republica Moldova au apărut colecționari care își permit să cumpere artă de calitate pentru că vreau ca lucrările mele să rămână acasă”.

– Care a fost cel mai scump tablou pe care l-ai vândut în cariera de artist?

– Nu e un preț enorm. 25 de mii de euro. Aici intră și comisionul galeristului. E vorba de un tablou de dimensiuni mari, un metru douăzeci pe un metru șaizeci, care nu se poate vinde mai ieftin decât atât. Stabilirea prețului este un proces dificil. Impresarii cer ca prețurile tablourilor pe care le vând singur să nu difere cu mult de cele din galerii. Oricum orice tablou care pleacă direct din atelier este mai ieftin pentru client și mai scump pentru mine.

Am clienți care îmi cumpără lucrările încă de pe când eram student. Este o relație veche. Cu unii chiar suntem prieteni. Nu poți fi altfel cu un om care are în casă deja cinci tablouri de ale tale. Și cu toate acestea nimeni dintre ei nu m-a rugat să le fac un cadou. Față de acestea eu am o cu totul altă abordare. Un tablou nu este doar o suprafață plată cu o imagine pe ea. Este o perioadă de timp din viața mea. O zi, o lună, un an. Mulți îmi spun tare aș vrea să am un tablou de la tine. Le spun că și eu aș vrea, dar nu am. Are fiul meu care le-a primit cu anumite ocazii.

Eu nu pictez pentru mine. Eu pictez pentru a vinde. Cei care spun că o fac pentru ei își acoperă astfel lipsa de succes. Ei uneori au mai multe argumente pentru un asemenea discurs decât mine care am vândut tot ce am pictat.

– În ultimii ani numele lui Iurie Matei este strâns legat și de teatru. Apari pe afișele mai multor spectacole în calitate de scenograf. Cum ai ajuns în lumea teatrului?

– Mare prostie am mai făcut și eu că m-am băgat în teatru. Deja de 20 de ani, am peste 80 de spectacole. Uneori mă îngrozesc de ce am putut să fac. Eu sunt curios să aflu ce va ieși până la urmă. Parcă m-aș retrage, dar deja e târziu că am devenit prieten cu mai muți regizori. Am mai mulți prieteni în teatru decât în pictură. Le-am botezat și copiii. Cert este că am fugit din cinematografie. Dar teatrul e altceva. E o lume miraculoasă care te prinde prin oamenii care sunt acolo. Îmi place să experimentez și acolo ca și în pictură. Nu îmi permit să mă repet. Nu mă țin în teatru onorariile, dar libertatea de a experimenta.

Fotografii din arhiva personală a pictorului Iurie Matei.

URMEAZĂ partea a doua a interviului în care artistul Iurie Matei va vorbi despre tinerii pictori din Republica Moldova, dar și felul cum s-a schimbat piața obiectelor de artă în ultimii ani.