Iurie MATEI despre studenți, artiști și meseriași

Artistul vorbește despre situația tinerilor pictori și statutul de artist din Republica Moldova, după ce în alt interviu s-a referit la cariera sa și modelul care i-a adus faima.

Cât de solicitată este pictura astăzi ca artă dacă e să pornim de la numărul de studenți de la Academia Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău.

Pictori au fost mereu atâția cât au putut asigura cererea de artă pe piață. Acum sunt de patru ori mai puțin studenți. Noi eram în jur de 30 de într-o promoție, iar astăzi abia de se adună șapte. În anii 90 în fiecare centru raional era o școală de arte plastice, muzică, sport. Acum școala de arte din Leova pe care am absolvit-o eu nu are profesori. M-au rugat să le găsesc un student care ar putea să facă naveta o dată în săptămână ca învețe copiii să picteze. Erau gata să îi asigure și cazare și un salariu minimal, dar nu s-au găsit voluntari ca să facă un drum de o sută de kilometri într-o singură direcție. Eu sunt profesor la Academia de Arte de 15 ani și în această perioadă nu am avut niciun student de acolo. Majoritatea sunt din Chișinău, poate se mai rătăcește unul-doi de prin apropierea Capitalei.

„Când am fost eu admis la facultate, eram doi candidați pentru o bursă. Acum statul oferă patru locuri bugetare și avem trei pretendenți. La scenografie am avut patru locuri bugetare pentru doi studenți”.

Cel mai important este să ai parte de profesori buni când ești la început și nu la facultate. Eu l-am avut la Leova pe învățătorul Constantin Crăciun, absolvent al Academiei de Arte din Sankt Petersburg și norocul a fost că a revenit să aibă grijă de părinți și s-a angajat la școala de pictură. Acum nu găsești un profesor de pictură nici cu un colegiu terminat, unde să mai cauți unul cu academie.

Prin ce se deosebesc tinerii pictori de astăzi de cei cu o carieră în spate?

Suportul nostru pentru tinerii artiști de astăzi este România. Proiecte culturale, tabere de creație, expoziții. Piața de artă de peste Prut este de mulți ani și nu a fost supusă unor interdicții nici măcar în perioada lui Ceaușescu. La noi singurul cumpărător era statul care făcea comandă de lucrări pe anumite teme. Acum statul alocă niște sume modice pentru câteva tablouri pe an.

Și cine cumpără atunci tablouri în Moldova? Cum s-a schimbat piața de obiecte de artă la noi?

E mai mare, dar mult mai mică decât ar trebui să fie. Oamenii își dau jos tablourile cumpărate altă dată după ce s-au convins că sunt un kitsch convinși de copii sau de propriile descoperiri în ale artei. Oamenii au mai călătorit, au fost prin mai multe muzee, înțeleg care este arta autentică.

Acum studenții fac portrete la comandă. Toată lumea vrea să aibă în casă un portret al soției, soțului, copiilor sau părinților. Îi văd pe studenți zilnic lucrând la portrete. Nu îi întreb de preț, tot ce îi rog ca odată ce au acceptat provocarea să îl facă profesionist, să nu îi fie rușine mai târziu. Nu contează suma cu care ai acceptat să faci lucrarea, aceasta nu este un argument pentru un tablou de mântuială. Chiar dacă ai luat o sută de lei, fă-l de o mie de lei, iar data viitoare vei putea negocia un preț mai bun. Important este să intri în circuit și să fii solicitat. Asta îți va asigura bunăstarea.

Ai menționat că publicul s-a schimbat în ultimii ani. S-au schimbat și artiștii?

Unii se conformează, dar rămân așa precum au fost formați de ani de zile.

Un artist dacă este nevoit cumva să facă altă meserie sau să câștige bani din afara artei, gândindu-se că uite sâmbăta și duminica sau seara va picta, asta este exclus. Au ratat foarte mulți judecând că astfel vor reuși. Fericirea enormă este atunci când pictezi ceea ce îți place și asta și vinzi. Cu asta îți asiguri pâine de zi cu zi. Arta plastică necesită niște cheltuieli. Nu este o profesie ieftină. Trebuie să cumperi pânză, uleiuri, pensule sau rame. Toate sunt scumpe.

Și eu am făcut concesii. Am făcut mai multe tablouri cu același subiect. Nu niște copii. Am mai multe lucrări cu ”Regele vagabond”, cu „Sursa de infecții” sau „Don Juan”. Am avut mai multe solicitări pentru tablourile cu arlechini, dar toate sunt diferite.

Care este diferența dintre un artist și un meseriaș în pictură?

Artistul este cel care face ce simte, iar meseriașul lucrează la comandă. Este o diferență enormă. Și publicul observă această deosebire când e bine desenat, sunt respectate proporțiile, cromatica, formele, dar ceva lipsește. Lipsește curajul de a spune mai mult. Oamenii se arată interesați de asta și caută aceste detalii. Caută să îl mai vadă pe acest artist. Uneori acest lucru se face și din principii raționale. Fiecare artist se gândește cum să atragă atenția. Sunt expoziții cu cinci sute de artiști și cinci sute de tablouri. De cât timp are nevoie un vizitator să vadă fiecare lucrare, să citească cine e autorul? Oamenii trec pe lângă lucrări și se opresc doar în fața celor care le atrag atenția. La fel cum mergem și noi pe stradă. Nu te uiți în față la toți trecătorii. Ești atras doar de ceva neobișnuit de frumos sau urât. Cum este îmbrăcat sau se comportă. La fel și tablourile atrag doar cele care se impun sau rezonează cu un spectator. E vorba uneori de un fel de marketing care duce la succes comercial. În momentul când ești diferit de alții și atragi atenția, atunci va veni și succesul financiar. Dacă ești așa de bun, de ce ești atât de sărac, e pot întreba unii și răspunsul se poate găsi oriunde. Nu doar în pictură.

„Noi avem parte de niște artiști cuminți. Dacă mergem pe la expozițiile Uniunii Artiștilor Plastici veți observa că le este frică să deranjeze publicul. Peisaje, naturi statice, frumoase, bine lucrate. Dar nu se întâmplă nimic în ele. Arta trebuie să aibă niște mesaje, să provoace societatea. Asta și explică faptul că la vernisaje merg doar pictorii și rudele acestora, după care le sunt pustii”.

Cât de dezvoltată este piața obiectelor de artă în Moldova și cum influențează asta situația pictorilor de la noi?

La noi lipsește cu desăvârșire instituția impresariatului în artă. Noi nu avem profesioniști. Galerii sunt, dar ele funcționează mai degrabă ca niște piețe. Multe din ele sunt deschise de oameni cu bani pentru ca membrii familiei să aibă o ocupație și să nu mai stea la bucătărie. Trebuie să înțelegi arta. Galeria de artă este o afacere în care se întâlnesc artiștii și cumpărătorii, iar galeristul este omul care intermediază afacerea. În primele mele contracte cu galeriile din occident, galeristul lua până la jumătate din prețul tabloului. Eu și acum am înțelegeri în care las galeriei până la 40 la sută din preț după atâția ani de colaborare. Mai jos de o treime din preț nu acceptă nimeni să lucreze cu un artist. Am participat la mari expoziții contra cost, iar taxa de participare a fost achitată de impresar. E vorba de niște investiții pe care le face acesta pentru a atrage cumpărători.

Acum au apărut impresari care nu au galerii. Nicio online, nici offline. Ei au clienți. Ei iau tablouri și discută direct cu potențialii cumpărători. Nu e neapărat să ai un spații unde să expui, este important să ai credibilitate. Un agent este specialist în artă. Clienții serioși uneori refuză să cumpere direct de la artiști. Ei au nevoie de un reper, de un expert care să treacă printr-un filtru lucrările de artă. Ei sunt un fel de autoritate în domeniu. Dacă ai ajuns într-o galerie sau la un impresar e ca și cum ai obține un certificat de autenticitate, de valoare.

Cu proprietarii de galerii discursul e foarte dur și totodată foarte simplu. Eu le povestesc studenților mei cum să negocieze cu dealerii. Nu le dau exemplul meu pentru că acum lucrurile se mai schimbă…

Când ai fost ultima dată la piața de tablouri orgnizată de primărie în Scuarul Catedralei?

Eu trec zilnic prin această piață că așa mi-i traseul între locurile de muncă pe care le am. Piața trebuie păstrată, îmi pare rău că nu li s-au creat condiții conforme unei piețe de arte. Ea este mai degrabă o alee a spânzuraților, așa cum îi spun unii. Sunt schimbări și acolo. Dacă acum zece ani toți vindeau tablouri cu un copac și o bărcuță, acum ultima a dispărut, lacul e mai larg și pe el au apărut șase lebede. Ei rezonează foarte repede la cerințele pieței. Dacă săptămâna trecut s-au vândut 32 de lebede, iar săptămâna aceasta – niciuna, acestea dispar din tablouri.

La piața sunt și pictori autentici care dau tonalitatea. Ei schimbă lucrurile acolo. Comercianții nu mai ies cu ceea ce cred ei că este frumos. Își schimbă și ei cromatica, subiectele. Au dispărut culorile „țipătoare” de altă dată atât de solicitate de unii. Arta trece un proces firesc, dar lent, ca și în celelalte sectoare.

Pictura, arta în general, este o afacere în care poți crește. Nu mai poți vinde peste un an tablouri la prețul de astăzi. Este imposibil. Poate fi o creștere de zece la sută, dar poate fi și de o sută de procente față de anul acesta.

Fotografii din arhiva personală a pictorului Iurie Matei.